Povestea unui muribund

El înseamnă totul pentru mine.Am ştiut asta din clipa în care i-am simtit bătăile inimii, în acea seară.
Sunt tânără şi fericită. Am tot ce îmi doresc.Această viaţă este cu mult mai frumoasă decât îmi imagimam că va fi.
În fiecare zi mă bucur de soare, mă plimb, respir aer curat, privesc la copiii care aleargă râzând. Într-o zi, copiii mei vor alerga şi ei aşa.
Astăzi plouă. Mereu ploaia mi-a indus o stare puternică de nostalgie. El va veni curând şi îmi va înveseli ziua. Ştiu asta.
Bătăi în uşă. Trebuie să fie el...deschid. Entuziasm...şi o stare de suforare.O ignor.
Astăzi încep să mă simt captivă in propria locuinţă. Am nevoie de puţin aer. Pereţii parcă ma strâng. Fiecare îmbrăţişare de-a lui mă sufocă. Parcă mă strânge mult prea tare.
Ziua de azi am petrecut-o afară. Ar fi trebuit să fie bine, dar ceva in interiorul fiinţei mele mă cinuie. O durere crâncenă mă apasă in spate. Simt că nu o mai pot suporta mult. Se stinge încet...încet.
Au trecut trei luni de atunci. Aproape am uitat. Acum sunt fericită. Ne plimbăm, ţinându-ne de mână.
Ajunsă acasă, simt nevoia să deschid fereastra. Anticipez chinul ce urmează. Nu pot respira..mă sufoc. De ce se întâmplă asta?
Ei toţi îmi spun că nu arăt bine. Oare ce e cu ei? De ce ar trebui eu, atât de tânără, să îmi fac griji? Nu am timp. Azi am planuri. Poate mâine..
Am ieţit la o plimbare nocturnă. Numai noi. Dar fermecul lunii, stelele, cerul, parcă s-a stins. Sunt distrasă de ceva. Ceva lipseste. Da! E mirosul curat al nopţilor de vară. Ciudat, nu e prezent acum. El îmi spune că îi plac plimbările de noapte. E un aer curat de-l cheamă să rămână afară toată noaptea. Poftim?
Tuşesc. Tuşesc iar şi nu mă pot opri. Tusea mă îneacă, privirea, totul..se întunecă.
Ce este acest loc? Cine mă strigă? Ah..este el.
Sunt înconjurată de ace. Pastile, perfuzii. Sunt confuză. Vai, acea radiografie arată rău, bietul om..cred că ceva e în neregulă cu el..Dar eu? Eu ce caut aici? Eu nu am nevoie de toate acestea. Eu mă simt bine. Eu am planuri de viitor. Am să îmbrac acea rochie albă, am să spun " Da!", o să avem împreună doi copii frumoşi şi apoi o să îmbătrânim împreună.
Dar de ce mă simt tot mai rău? Nu, eu pot să trec peste, eu sunt puternică! Mă ridic!
Ameţesc! Totul se învârte. Cad!
Mă sufoc..acum chiar mă sufoc.
Lumina devine difuză, pleoapele îmi sunt atât de grele şi nici durerea nu o mai simt. Dar de ce plâng toţi? Mă întristaţi cu toţii. Dar nu am timp acum. Acum simt o puternică nevoie de odihnă. Ochii se închid fără să îi pot deschide iar.

Indiferenţa

În zilele noastre, oamenii tind să devină indiferenţi, insensibili şi chiar dezinteresaţi de aproapele lor. Se întămplă des să fim martori, vrând, nevrând, la evenimente care ne lasă cu gura căscată şi care ne fac să ne întrebăm dacă sunt reale sau, poate, sunt doar în imaginaţia noastră.

Nu cu foarte mult timp în urmă, am avut ghinionul, sau poate că a fost totuşi un noroc, să iau parte la o şcenă de acest gen, care a fost foarte greu de suportat pentru mine şi pentru alţi câţiva oameni din jurul meu.

Am urcat într-un mijloc de transport în comun, m-am făcut comodă pe locul de lângă fereastră şi mi-am aruncat privirea afară. La următoarea staţie a urcat o bunicuţă, pe care o zărisem încă de la fereastra autobuzului în care mă aflam, şi am fost surprinsă de cât de multe bagaje căra cu greutate într-o singură mână.

Şoferul, imediat ce a văzut că aceasta îi întinde o legitimaţie veche, incepe să orăcăie la biata vârstnică fără ruşine, făcând abstracţie de faptul că toată lumea îl aude.

Evident, aceasta nu avea bani. Era văduva unui veteran de razboi, iar respectivul act îi oferea bătrânei dreptul de a circula gratuit cu mijlocul de transport în comun. Graba sau bagajele grele au fost cauza pentru care aceasta pierduse bonul fiscal ataşat actului, bon ce îl făcea valabil.

A fost lăsată să urce, însă după o lungă şi umilitoare mustrare.”Stai, bre , acasa! Te caută moartea?”

Bătrâna a venit cu sfială lângă scaunul meu, nu a îndrăznit să se aşeze, dar şi-a pus bagajele jos, lângă locul din stânga mea. Am întins mâna către ele, le-am tras lângă mine, să îi fac loc să se aşeze. M-a privit nedumerită şi s-a aşezat. M-a întrebat dacă mă dereranjează. Am remarcat ochii ei înlăcrimaţi, tulburi, iar obrajii erau încă roşii, după mustrarea şoferului de autobuz.

După puţin timp, apare controlorul. Acesta se arată şi mai indignat de lipsa bucăţii de hârtie de pe legitimaţie. A insistat să fie dată jos urgent. Frustrant e că nimeni nu a schiţat un gest. Am scos rapid din portofel 3 lei şi i i-am întins controlorului. I-a acceptat cu o revoltă ieşită din comun.

Bătrâna mi-a mulţumit. Mi-a mai spus că a fost în comă şi că Dumnezeu a “înviat-o”, că are 90 de ani şi e singură, singurică pe lume.

A coborât înaintea staţiei mele. Înainte să plece, mi-a urat tot ce a ştiut mai bun. Am privit-o mult pe fereastră. Femeie văduvă, de 90 de ani, se lupta cu două genţi de voiaj în mâna dreaptă, ţinând de ele ca şi cum ar fi conţinut tot ce agonisise o viaţă, sprijinindu-se de un baston vechi in mana cealaltă.

Aceasta este realitatea. Aceştia suntem noi, indiferenţi cu oamenii neputincioşi, singuri, vârstnici sau bolnavi.

Pe toată durata călătoriei noastre, nimeni nu a schiţat un gest, nimeni nu a făcut nimic să îi sară în ajutor bătrânei, să îl dojenească pe şoferul nepăsător, sau să-i atragă atenţia controlorului.

Mi-au rămas în minte ochii bătrânei, înlăcrimaţi şi tulburi.

În acea zi, am ajutat un om care avea nevoie şi, jur, acest lucru mi-a umplut inima de bucurie.

Astazi, tu si eu !

Astazi m-am trezit fericita, langa doi ochi somnorosi, caprui, langa un trup cald si o piele fina, a ta!
Astazi, primul sunet al diminetii a fost vocea ta.
Am incercat sa imi acopar chipul cu palmele, sa nu te las sa ma privesti asa, parca prea goala.Buzele tale s-au deschis cu greutate si au soptit un "buna dimineata, frumoasa mea", parca si el prea somnoros.Apoi m-am lasat cuprinsa in bratele tale atat de calde...atat de multa liniste, atat de multa fericire.Mainile mele au pornit in cautarea alor tale printre asternuturi si le-au gasit..atat de calde.Ochii tai parca incep sa se deschida printre sarutari ce se astern tandre pe pielea mea, pe gatul meu, pe fruntea mea...Astazi ne-am pierdut definitiv printre asternuturi si seara ne-a gasit imbratisati.Intunericul a facut ca ochii tai sa stea deschisi, tintiti spre mine, in lumina opaca a lunii.Ochii mei privesc spre tine, zarind infinitul.In nari imi patrunde mirosul fericirii, mirosul tau.Apoi bratele tale imi cuprind fiinta, sufletele noastre se intalnesc iar buzele mele iti saruta umarul gol.Pielea fetei mele este trezita de obrazul tau ne ras, trezind in mine o sete nesfarsita de tine,de tot ce insemti TU!La lasarea noptii, inchid ochii, pe pieptul tau si capul meu...in bratele tale si eu.Doar ochii tai caprui, trupul tau cald, pielea fina, vocea, mainile, mirosul..doar tu..si eu , ratacind impreuna printre asternuturi!

Dac-am sa cad...

ce o sa faci dac-am sa cad?
Cate oase o sa imi rupi ca sa nu ajung la tine
Stii ca am sa ma tarasc ca un sarpe
Cat o sa mai incerci sa ma tii departe?
Cat timp o sa te prefaci ca nu ma vezi?
Cate lacrimi trebuie sa mai vars?
Cat  crezi ca o sa ma mai ascund in tricoul tau?
ce o sa faci dac-am sa cad?
Cum o sa iti duci viata?
Te-ai gandit cum sa ma prinzi?
Te-ai gandit sa ma lasi sa cad?
Te-ai gandit ca mainile mele sunt obosite dupa atata atarnat la marginea prapastiei?
Te-ai gandit ca am sa cad?
Si dac-am sa cad...
Ai sa ma privesti?
Ai sa imi privesti trupul strivit de pamant?
Ai sa-ti doresti sa ma fii ridicat?
Ai sa traiesti, sau ai sa sari dupa mine?
O sa ma readuci la viata, sau o sa cazi peste mine?
Acum te-ntreb din nou, ca prima data...
ce-o sa faci dac-am sa cad?

Oarecare

Nimic nu merge inainte, totul sta pe loc in zilele astea pline de singuratate.Amintirile sunt dureroase, fiecare farama, se termina in lacrimi.
Este timpul sa infrunt cruda realitate. Inghet, si inghet zilnic, la gandul ca..
Sufletul mi-e gol, inima nu mai bate cu putere, fluturii au murit de mult, mainile imi sunt slabe,ochii tulburi, bratele goale.
Am ramas decat speranta.
Nu vreau, si nu pot sa ma trezesc.M-am imbatat cu lacrimi sarate.
Am devenit o oarecare, cred ca asta ma doare cel mai tare.Si incet, incet, am sa dispar complet.Ca si cum nu am existat.Am sa ma destram in bucatele, si am sa cad pe pamant.Nu am sa rodesc, pentru ca samanta uitata in apa, nu rodeste, iar soarele nu m-a mai incalzit de mult...

Sa simti si sa te minti

Fiecare fuga de realitate ma lasa goala in interior, ma face sa simt gustul amar al buzelor care nu pot spune ce vor.In urma mea am lasat prea multe lacrimi neadunate, neintelese.Am aruncat la gunoi fiecare speranta, fiecare dorinta, fiecare zambet pe care le puteam cultiva.Mi-am sfasiat carnea prin maracini, incercand sa ajung la perfectiune.Am lasat in urma mea sangele otravit de atata nemultumire.Am ramas cu teama, cu golul din suflet, cu frica.Fiecare pleoapa inchisa, ma aduce mai aproape de tine.Vreau sa ma inchid intre patru pereti, cu tine, sa te am, sa te simt aproape, sa te respir...
Am lasat in urma mea dezastru, m-am transformat in furtuna si am maturat pamantul, doar amintirile s-au tinut strans de mine.Am devenit eu, eu si atat.
Am vrut sa fug, dar m-ai legat.
Am vrut sa uit, dar n-am scapat,
Am vrut sa te strig, dar nu am putut.
Am incercat sa te gasesc in patul meu, in fiecare dimineata
Te-am cautat acolo unde ai fost mereu,te-am gasit plangand.
Timpul nostru nu s-a scurs, timpul nostru a luat o pauza.
Daca ne vom regasi, nu ne vom mai pierde niciodata, si va fi vara mareu, voi fi a ta, iar tu al meu, vom rade iar, te voi iubi, vom fi reali, ne vom lovi si ridica.
Iti voi analiza fiecare clipire, iti voi pretui fiecare atingere, iti voi opri fiecare lacrima, iti voi sterge obrazul,iti voi fura fiecare imbratisare, te voi mangaia, iti voi opri teama, voi fi a ta!

Oare cate lovituri poate suporta o fiinta vie?Cate palme peste fata, cate zdruncinaturi, cate injunchieri de cutit?Cat poate un om sa reziste in fata unei torturi care il pune in situatii critice?Cate lacrimi si cat sange varsat , sa se trezeasca din visare?
Omul, fiinta superioara celorlalte, prin ratiune, este cel care cade prada cel mai usor acestor situatii, din care, cu greu iese, uneori!Am inclinat sa cred ca inima, organul vital, este totodata organul fatal.Cu cat aduna sentimente puternice si mai puternice decat acelea, cu atat mai mult ne stapaneste, cu atat mai mult isi dezvolta propriul creier, propria gandire.Ti s-a intamplat sa simti ca inima ta te ghideaza?Ti s-a intamplat sa simti pe pielea ta intelesul afirmatiei "asa imi spune inima, altfel nu se poate"?
Cred ca pentru fiecare om, aceasta anomalie este daunaoare...si mai cred ca trebuie sa ai o putere extraordinara sa ajungi sa deti controlul asupta ta, din momentul in care ai ales sa iti lasi inima sa te ghideze!
Ca o concluzie la afirmatiile mele, sugerez cu cea mai mare seriozitate, sa nu picam prada micilor bucurii ireale, care ne fura nu numai bucuria de toate zilele ci si esenta spiritului nostru!