Indiferenţa

În zilele noastre, oamenii tind să devină indiferenţi, insensibili şi chiar dezinteresaţi de aproapele lor. Se întămplă des să fim martori, vrând, nevrând, la evenimente care ne lasă cu gura căscată şi care ne fac să ne întrebăm dacă sunt reale sau, poate, sunt doar în imaginaţia noastră.

Nu cu foarte mult timp în urmă, am avut ghinionul, sau poate că a fost totuşi un noroc, să iau parte la o şcenă de acest gen, care a fost foarte greu de suportat pentru mine şi pentru alţi câţiva oameni din jurul meu.

Am urcat într-un mijloc de transport în comun, m-am făcut comodă pe locul de lângă fereastră şi mi-am aruncat privirea afară. La următoarea staţie a urcat o bunicuţă, pe care o zărisem încă de la fereastra autobuzului în care mă aflam, şi am fost surprinsă de cât de multe bagaje căra cu greutate într-o singură mână.

Şoferul, imediat ce a văzut că aceasta îi întinde o legitimaţie veche, incepe să orăcăie la biata vârstnică fără ruşine, făcând abstracţie de faptul că toată lumea îl aude.

Evident, aceasta nu avea bani. Era văduva unui veteran de razboi, iar respectivul act îi oferea bătrânei dreptul de a circula gratuit cu mijlocul de transport în comun. Graba sau bagajele grele au fost cauza pentru care aceasta pierduse bonul fiscal ataşat actului, bon ce îl făcea valabil.

A fost lăsată să urce, însă după o lungă şi umilitoare mustrare.”Stai, bre , acasa! Te caută moartea?”

Bătrâna a venit cu sfială lângă scaunul meu, nu a îndrăznit să se aşeze, dar şi-a pus bagajele jos, lângă locul din stânga mea. Am întins mâna către ele, le-am tras lângă mine, să îi fac loc să se aşeze. M-a privit nedumerită şi s-a aşezat. M-a întrebat dacă mă dereranjează. Am remarcat ochii ei înlăcrimaţi, tulburi, iar obrajii erau încă roşii, după mustrarea şoferului de autobuz.

După puţin timp, apare controlorul. Acesta se arată şi mai indignat de lipsa bucăţii de hârtie de pe legitimaţie. A insistat să fie dată jos urgent. Frustrant e că nimeni nu a schiţat un gest. Am scos rapid din portofel 3 lei şi i i-am întins controlorului. I-a acceptat cu o revoltă ieşită din comun.

Bătrâna mi-a mulţumit. Mi-a mai spus că a fost în comă şi că Dumnezeu a “înviat-o”, că are 90 de ani şi e singură, singurică pe lume.

A coborât înaintea staţiei mele. Înainte să plece, mi-a urat tot ce a ştiut mai bun. Am privit-o mult pe fereastră. Femeie văduvă, de 90 de ani, se lupta cu două genţi de voiaj în mâna dreaptă, ţinând de ele ca şi cum ar fi conţinut tot ce agonisise o viaţă, sprijinindu-se de un baston vechi in mana cealaltă.

Aceasta este realitatea. Aceştia suntem noi, indiferenţi cu oamenii neputincioşi, singuri, vârstnici sau bolnavi.

Pe toată durata călătoriei noastre, nimeni nu a schiţat un gest, nimeni nu a făcut nimic să îi sară în ajutor bătrânei, să îl dojenească pe şoferul nepăsător, sau să-i atragă atenţia controlorului.

Mi-au rămas în minte ochii bătrânei, înlăcrimaţi şi tulburi.

În acea zi, am ajutat un om care avea nevoie şi, jur, acest lucru mi-a umplut inima de bucurie.