sâmbătă, 29 martie 2014

Povestea unui muribund

El înseamnă totul pentru mine.Am ştiut asta din clipa în care i-am simtit bătăile inimii, în acea seară.
Sunt tânără şi fericită. Am tot ce îmi doresc.Această viaţă este cu mult mai frumoasă decât îmi imagimam că va fi.
În fiecare zi mă bucur de soare, mă plimb, respir aer curat, privesc la copiii care aleargă râzând. Într-o zi, copiii mei vor alerga şi ei aşa.
Astăzi plouă. Mereu ploaia mi-a indus o stare puternică de nostalgie. El va veni curând şi îmi va înveseli ziua. Ştiu asta.
Bătăi în uşă. Trebuie să fie el...deschid. Entuziasm...şi o stare de suforare.O ignor.
Astăzi încep să mă simt captivă in propria locuinţă. Am nevoie de puţin aer. Pereţii parcă ma strâng. Fiecare îmbrăţişare de-a lui mă sufocă. Parcă mă strânge mult prea tare.
Ziua de azi am petrecut-o afară. Ar fi trebuit să fie bine, dar ceva in interiorul fiinţei mele mă cinuie. O durere crâncenă mă apasă in spate. Simt că nu o mai pot suporta mult. Se stinge încet...încet.
Au trecut trei luni de atunci. Aproape am uitat. Acum sunt fericită. Ne plimbăm, ţinându-ne de mână.
Ajunsă acasă, simt nevoia să deschid fereastra. Anticipez chinul ce urmează. Nu pot respira..mă sufoc. De ce se întâmplă asta?
Ei toţi îmi spun că nu arăt bine. Oare ce e cu ei? De ce ar trebui eu, atât de tânără, să îmi fac griji? Nu am timp. Azi am planuri. Poate mâine..
Am ieţit la o plimbare nocturnă. Numai noi. Dar fermecul lunii, stelele, cerul, parcă s-a stins. Sunt distrasă de ceva. Ceva lipseste. Da! E mirosul curat al nopţilor de vară. Ciudat, nu e prezent acum. El îmi spune că îi plac plimbările de noapte. E un aer curat de-l cheamă să rămână afară toată noaptea. Poftim?
Tuşesc. Tuşesc iar şi nu mă pot opri. Tusea mă îneacă, privirea, totul..se întunecă.
Ce este acest loc? Cine mă strigă? Ah..este el.
Sunt înconjurată de ace. Pastile, perfuzii. Sunt confuză. Vai, acea radiografie arată rău, bietul om..cred că ceva e în neregulă cu el..Dar eu? Eu ce caut aici? Eu nu am nevoie de toate acestea. Eu mă simt bine. Eu am planuri de viitor. Am să îmbrac acea rochie albă, am să spun " Da!", o să avem împreună doi copii frumoşi şi apoi o să îmbătrânim împreună.
Dar de ce mă simt tot mai rău? Nu, eu pot să trec peste, eu sunt puternică! Mă ridic!
Ameţesc! Totul se învârte. Cad!
Mă sufoc..acum chiar mă sufoc.
Lumina devine difuză, pleoapele îmi sunt atât de grele şi nici durerea nu o mai simt. Dar de ce plâng toţi? Mă întristaţi cu toţii. Dar nu am timp acum. Acum simt o puternică nevoie de odihnă. Ochii se închid fără să îi pot deschide iar.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu